Restul e tacere

Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Nae Caranfil -”Restul e tacere”. S-au scris deja de catre profesionisti destule cronici ale acestui film, dintre care am citit si eu cateva si am remarcat ca s-a conturat un curent de opinie. Chiar daca unii cronicari remarca si unele lipsuri ale filmului, tonul este in general favorabil si abunda de cronici voalat-laudative la adresa calitatii scenariului, regiei, actorilor si a domnului Vizante. Am vrut sa fac aceste observatii deoarece domnii si doamnele cronicari, pe care ii apreciez in unanimitate -pe unii mai mult, pe altii mai putin- ne-au servit un platou cald pe care avem sansa sa savuram ideile si filosofiile filmului, asezonate cu trimiteri savante la chestii pe care le stiu priceputii. Suplimentar, acestia s-au intrecut in metafore admirative, aprecieri si superlative, dupa care ne-au facut si instructajul tehnic de rigoare. Admit ca remarcabilul consens mi-au facut viata grea in incercarea de a mai comenta acest film. In fata muschilor si vitalitatii curentului general, propriile mele pareri firave au suferit un atac de panica si s-au ascuns in dulap. Deocamdata vreau sa le las acolo, ca sa se dezvate de narav, pana le voi expune ochilor neiertatori, antrenati si clarvazatori ai domnilor si doamnelor critici. Dealtfel, pe acest blog imi propun sa comentez filmele asa cum le vad si le simt eu, ca un simplu cinefil amator, fara sa incerc sa fiu un original genial dar si fara sa fiu influentat de alte pareri. Cum probabil ca am plicitisit deja pe oricine s-a incumetat sa arunce o privire pe acest text, daca totusi cineva a mai avut rabdare sa ajunga in acest punct dupa toate stangacia acestei scrieri indigeste, dar nu mai inainte de a promite ca pe viitor voi comenta filmele fara sa mai citesc comentariile altor persoane, vreau sa va instiintez ca urmeaza comentariul filmului… Restul e tacere.