Printre picaturi

“Three… Extremes” sau “Saam gaang yi”, este un film asiatic de lung metraj, din genul horror, format din trei povesti total independente. Prima parte se numeste “Dumplings” si este regizata de chinezul Fruit Chan, a doua parte se numeste “Box” si e regizata de japonezul Takashi Miike iar ultima parte, numita “Cut” este regizata de nord-coreanul Chan-wook Park.

“Box” este o poveste suprarealista despre cosmarurile unei tinere si modul in care acestea pot deveni realitate. Scenografia si imaginile sunt excelente, iar povestea, desi stranie, este destul de curata in comparatie cu excesele sadico-sangeroase cu care m-a socat Takashi Miike in Izo (2004), Bijitâ Q (2001) sau Ichi the Killer (2001).

In “Cut”, asistam cum un tanar regizor de succes si cu sotia sa, sunt tinuti ostatici pe un platou de filmare si manipulati la propriu si la figurat, de catre un individ care facuse figuratie in filmele cineastului. Ros de invidie, psihopatul se joca cu nervii si nervurile prizonierilor sai, pana cand actiunea ia o intorsatura neasteptata si delimitarea “good guy/bad guy” incepe sa se dilueze.

Cateva crampeie de ganduri si imagini razlete care imi vin in minte cand ma gandesc la Mulholland Drive…

Simbolism, mister si supans. Muzica subliminala care ti se infiltreaza in ungherele cele mai ascunse ale creierului. Doua femei de o frumusete antitetica si senzualitatea electrizanta dintre ele. Personalitati duale. Dragoste transformata in nebunie, ura si invidie. Visul ca lume a filmului si filmul ca univers. Adica, unul din cele mai frumoase filme-metafora.

Nu o sa incerc sa analizez aici filmul, fiindca au facut-o altii. O multime de cinefili de pe intreaga planeta au disecat deja filmul in mici bucatele si l-au interpretat in felurite moduri. S-au gasit nenumarate chei de citire a povestii. Chiar David Lynch a avut grija sa incurajeze cautarile, oferind odata cu lansarea DVD-ului o serie de indicii “pretioase” cu privire la elementele chieie ale filmului. De fapt, indiciile au rolul de a ridica mai multe semne de intrebare si a multiplica cautarile, fara sa explice efectiv ceva.

Fara indoiala, discutiile cele mai aprinse s-au axat in jurul celor doua simboluri importante care coincid cu derapajul intrigii intr-o directie necunoscuta si care ar putea duce la decodarea filmului, respectiv cheia albastra si cutia care este deschisa de aceasta cheie.

In propria carte “Cum sa prinzi pestele cel mare - Meditatie, constientizare si creativitate” lansata in cursul anului 2006 si publicata la noi de Humanitas, David Lynch ne ofera in cele din urma, explicatia celor doua simboluri.

Referitor la Mulholland Drive, in capitolul denumit chiar CUTIA SI CHEIA, regizorul ne informeaza scurt ca, citez ” Nu am nici cea mai vaga idee ce sunt acestea”.

Nu-i nimic. Noi cautam in continuare…

Poveste reala. Drama unui jurnalist rapit de teroristi in Pakistan. Regizorul Michael Winterbottom opteaza pentru un stil documentarist, camera este mereu in miscare, cadrele sunt scurte. Asupra mea, stilul asta de filmare, pe fondul prestatiei actorilor si a duratei filmului, a avut efect intarziat. Daca la inceput am motait putin, treptat filmul a inceput sa prinda mai multa substanta, iar finalul m-a gasit cu sufletul la gura si cu ochii rosii.

Fara sa imi doresc sa glumesc pe seama subiectului cat se poate de serios si tragic, nu pot sa nu remarc ca la un moment dat am avut o senzatie de deja-vu. Acum cativa ani, noaptea tarziu la OTV, in cazul jurnalistilor romani rapiti in Afganistan, se dezbatea cati centimetri are carpeta din spatele lor, se anunta de vreo 2-3 ori pe saptamana ca ziaristii sunt la bordul unui avion care va ateriza dimineata urmatoare si concetatenii nostri arabi, le cereau in cea mai pura limba romana stricata teroristilor sa elibereze juranalistii, cu argumente care variau, de la rugaminti patetice cu ochi lacrimosi, pana la blesteme groaznice. Or fi strainii priceputi sa faca drame despre rapirile teroriste, dar romanii pot face si parodii. Noroc ca pe langa detectivii, analistii si specialistii OTV au existat si alte persoane care s-au ocupat de acest caz si am putut in cele din urma sa-i vedem pe jurnalistii romani teferi.

Personajul feminin central al filmului este jucat de Angelina Jolie a carei fizionomie e putin diferita fata de cum o cunoastem, avand parul cret, ochii de culoare inchisa si una bucata burta de gravida. Asa cum m-a obisnuit, Angelina face un rol destul de plat si de neinspirat, chiar daca am observat o mica crestere fata de alte filme. Cred ca jocul ei nu este deranjant de prost si datorita regizorului, care nu face parte dintre cei care uita camera focalizata vreo 5 minute pe fata inexpresiva cu buze groase ale actritei. Ca fapt divers, am remarcat ca desi personajul jucat de Angelina este o jurnalista franceza, accentul actritei este foarte dubios, iar in anumite momente, as putea sa jur ca este rusesc. Totusi ca sa nu o nedreptatesc, pot spune ca mi-a placut cum a jucat in scenele cu plansete si tipete, situatii pentru care are cu adevarat talent sau poate doar experienta, cine stie! Si nu, nu se dezbraca deloc, asa ca fanii infocati pot sa sara peste filmul asta.

In rest, distributia mi s-a parut cam slabuta, noroc ca rolul actorilor nu e asa de important in economia filmului. Se remarca negativ Will Patton care joaca rolul lui Randall Bennett, sef al unor servicii secrete sau forte speciale americane din Pakistan, nu mai stiu exact. Oricum, individul pare din alt film, importanta lui e neclara, uneori lasand impresia ca este drogat iar alteori psihopat. O exceptie o reprezinta actorul indian Irrfan Khan, foarte convingator in rolul capitanului care conduce ancheta pentru partea pakistaneza.

In final, va recomand sa vedeti filmul, povestea e interesanta si nu are discursuri politice, pelicula surprinde scene si imagini interesante din zgomotoasa si enigmatica lume araba.

Nota 7/ 10

Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Nae Caranfil -”Restul e tacere”. S-au scris deja de catre profesionisti destule cronici ale acestui film, dintre care am citit si eu cateva si am remarcat ca s-a conturat un curent de opinie. Chiar daca unii cronicari remarca si unele lipsuri ale filmului, tonul este in general favorabil si abunda de cronici voalat-laudative la adresa calitatii scenariului, regiei, actorilor si a domnului Vizante. Am vrut sa fac aceste observatii deoarece domnii si doamnele cronicari, pe care ii apreciez in unanimitate -pe unii mai mult, pe altii mai putin- ne-au servit un platou cald pe care avem sansa sa savuram ideile si filosofiile filmului, asezonate cu trimiteri savante la chestii pe care le stiu priceputii. Suplimentar, acestia s-au intrecut in metafore admirative, aprecieri si superlative, dupa care ne-au facut si instructajul tehnic de rigoare. Admit ca remarcabilul consens mi-au facut viata grea in incercarea de a mai comenta acest film. In fata muschilor si vitalitatii curentului general, propriile mele pareri firave au suferit un atac de panica si s-au ascuns in dulap. Deocamdata vreau sa le las acolo, ca sa se dezvate de narav, pana le voi expune ochilor neiertatori, antrenati si clarvazatori ai domnilor si doamnelor critici. Dealtfel, pe acest blog imi propun sa comentez filmele asa cum le vad si le simt eu, ca un simplu cinefil amator, fara sa incerc sa fiu un original genial dar si fara sa fiu influentat de alte pareri. Cum probabil ca am plicitisit deja pe oricine s-a incumetat sa arunce o privire pe acest text, daca totusi cineva a mai avut rabdare sa ajunga in acest punct dupa toate stangacia acestei scrieri indigeste, dar nu mai inainte de a promite ca pe viitor voi comenta filmele fara sa mai citesc comentariile altor persoane, vreau sa va instiintez ca urmeaza comentariul filmului… Restul e tacere.