Printre picaturi

O anecdota spunea ca arhitectul german al unui rege roman din familia Hohenzollern, s-a stabilit temporar pe meleagurile mioritice in scop de servicu. Peste cativa ani, dupa ce isi terminase treaba, a fost invitat sa se stabileasca definitiv in tara noastra.

Neamtul, nein, ca nu vrea. Este luat la intrebari de romanasii nostri jigniti in amorul propriu. Pai nu-i place tara noastra, nu-i frumoasa ? “Ba da”, spuse arhitectul. Pai nu-s oamenii ospitalieri ? “Ba da”, a aprobat arhitectul. Pana la urma, foarte nedumeriti, oamenii l-au intrebat, care este atunci motivul. ” Fiindca nu-mi place si nu inteleg de ce romanii zic toata ziua, pida ma-sii”, ar fi zis arhitectul. “Daca se insoara cineva, da-l in pida ma-sii, daca moare un altul, da-l in pida ma-sii, daca isi face un om o casa, da-l in pida ma-sii, toata ziua, pida ma-sii”.

Dupa aproape un secol, un alt german mediteaza la trasaturile poporului roman. Intr-o zi, a trebuit sa ma intalnesc cu germanul asta, care venise pe la noi in interes profesional. Dupa ce am facut cunostiinta, am inceput sa socializam. El a inceput sa-mi spuna generalitati despre cine este si ce vrea, iar eu l-am ascultat politicos. I-am spus si eu doua - trei chestii despre menirea mea pe pamant in raport cu interesele lui si de data aceasta a fost randul lui sa ma asculte politicos. Dupa schimbul reciproc de amabilitati, treptat atmosfera a devenit mai lejera, am mai scapat cate o gluma iar discutia a deviat si in alte directii.

Inevitabil, am ajuns in momentul, cand neamtul cu ochii in decolteul chelneritei, s-a simtit dator sa imi spuna ce parere si-a facut despre tara noastra. Printre altele, a observat ca traficul pe la noi este infernal. Eu l-am aprobat, ca avea dreptate. Incurajat, a inceput sa-mi explice in engleza lui stricata ca nu avem parcari destule, pasaje subterane si nu mai stiu ce altceva, ca nu am inteles. L-am aprobat si aici zambitor si in gand i-am dat in pizda ma-sii si p-aia care mi-au zgariat masina in parcare si p-asta ca mi-a adus aminte.

Pe urma, germanul imi spune ca e uimit ca sunt asa de multe masini scumpe pe strazi, in conditiile in care nivelul de trai e scazut in Romania. Diplomat, eu i-am raspuns ca Bucurestiul este destul de puternic din punct de vedere economic si multa lume traieste bine, iar destui traiesc chiar foarte bine, asa ca se explica de ce vede masini scumpe pe strada. A ascultat, a dat din cap si a inceput sa mediteze la ce i-am spus, privind in gol, cu ochii holbati la fustita scurta a chelneritei care se fataia printre mese.

Marcat de efortul de a privi incordat, si-a sters civilizat broboanele de sudoare de pe frunte, a dat peste cap paharul de apa minerala si i-a facut semn chelneritei sa vina. Dar nu s-a lasat, si mi-a spus ca inainte sa ne intalnim, a fost la Botosani si Iasi, unde, stie ca nivelul de trai al oamenilor e scazut, dar si acolo sunt o multime de masini scumpe pe strazi. Cum imi explic chestia asta, m-a intrebat el.

I-am zambit, l-am dat in pizda ma-sii in gandul meu si am schimbat vorba, ca nu aveam chef sa filosofez cu el. Ce puteam sa-i raspund ? Poate ca “pizda ma-sii” si masinile scumpe caracterizeaza Eterna si Fascinanta Romanie.

La presiunea tacita a view-arilor, am updatat About-ul, care zacea de ceva timp in paragina, cu cele mai importante informatii despre persoana mea.

Pentru ca tot nu am mai avut timp sa postez prea des;

Pentru ca ma uit pe geam si vad ca afara ploua in continuare si vremea e mohorata;

Pentru ca vreau sa ascultam impreuna muzica buna, cand ploua si vremea e cenusie;

Pentru ca fado-ul este un stil de muzica mai putin cunoscut pe la noi;

Pentru ca se spune ca fado-ul ar proveni din amestecul ritmurilor sclavilor africani cu muzica tradiţionala portugheza si influenţe arabe;

Pentru ca ea spune ca fado-ul este sufletul portughezilor si al Portugaliei;

Pentru ca am descoperit melodiile si vocea ei, care m-au incantat;

Pentru ca nu stiu pe care dintre superbele sale melodii sa o aleg si sper ca o sa le ascultati si pe celelalte;

Pentru ca de obicei cantaretii de fado se imbraca in negru, la fel ca norii astia care trec pe deasupra noastra;

Pentru ca fado-ul este cateodata asa de frumos si trist, incat si celor care-l canta le vine sa planga, zambind;

Pentru ca trebuie sa ascultam melodia asta impreuna si apoi sa plecam spre cei dragi, poate prin ploaie si vremea mohorata, dar cu zambetul in suflet si pe buze;

Pentru ca dupa ploaie, negresit o sa iasa soarele;

Ascultati-o pe Mariza, cantand “Gente da minha terra”.

Lyrics translation:

É meu e vosso este fado (This Fado is both yours and mine)
destino que nos amarra (The destiny that unites us)
por mais que seja negado (No matter how much it is denied)
às cordas de uma guitarra (By the strings of a guitar)

Sempre que se ouve um gemido (Whenever one hears a lament)
duma guitarra a cantar (Of a guitar’s song)
fica-se logo perdido (One is instantly lost)
com vontade de chorar (With a longing to weep)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)
agora é que eu percebi (It is now that I have perceived)
esta tristeza que trago (This sadness which I carry)
foi de vós que a recebi (Was from you that I received)

E pareceria ternura (It would seem a kindness)
se eu me deixasse embalar (If I left myself be soothed)
era maior a amargura (The greater the anguish)
menos triste o meu cantar (The less sorrowful my song)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)
agora é que eu percebi (It is now that I have perceived)
esta tristeza que trago (This sadness which I carry)
foi de vós que a recebi (Was from you that I received)

I.

Zilele trecute, cand cineva m-a intrebat cum e vremea afara, in timp ce ma gandeam ce sa-i raspund, mi-au venit in minte versurile invatate pe cand eram copil :

Afara-i frig si innorat

Si-n soba arde mama

De lustra tata-i spanzurat

Iar eu ma tai cu lama..etc

Dupa ce mi-am amintit aceasta poezioara de care faceam atata haz, am realizat ca de fapt ironia asta macabra reprezenta pe vremea aceea o modalitate de autoaparare, scornita de inconstientul nostru colectiv, ca remediu al nemilosului potop de imagini funebre cu care ne-a fost asediata inocenta copilariei.

Nu stiu cum mai sunt manualele de literatura romana la ora actuala, dar, pe vremea cand eram eu la scoala, erau lacrimi si durere. Din clasele primare pana la sfarsitul liceului, textele studiate la scoala, ne-au intristat perpetuu copilaria si ne-au educat pentru a trai din plin o viata tragica.

In clasa a V-a, la prima ora in care am inceput sa studiem “Puiul” de Al. Bratescu Voinesti, in timp ce profesoara ne citea emotionata povestea, dupa ce am realizat ca soarta puiului e pecetluita, toti copii din clasa am izbucnit in hohote de plans amar. Am plans mult timp, ca pentru a sterge durerea amaratului pui de prepelita parasit de mama lui asa cum ne gandeam ca ni se putea intampla si noua, fara sa banuim bietii de noi, ca asta e doar inceputul unui lung sir de traume si catastrofe pe care vom fi obligati sa le asimilam, in decursul educatiei noastre.

Dupa acest prim soc, am mai invatat si ca Toma Alimos a fost injunghiat pana i s-au imprastiat matele; ca ciobanasul mioritic a fost ucis miseleste de alti ciobani, soarta lui impartasind-o ceva mai tarziu si Nechifor Lipan, care este totusi razbunat sangeros cu un topor infipt in scafarlia raufacatorului; ca nemtii au aruncat in aer pe pod copilasul cu ochii albastri ca cerul, impreuna cu gasca lui Lila; ca vulturii au sfartecat de viu pruncul Agripinei uitat intr-o claie de fan; ca sarmana Fefeleaga sufera alaturi de calul Bator, singurul prieten si ajutor, pe care il vinde pana la urma ca sa-si inmormanteze copila; ca mama singura intr-o casuta izolata il asteapta pe fiul George, dar el nu o sa mai vina niciodata …

Ma opresc aici cu enumerarea, pana nu devin depresiv.

II.

O alta mare tristete a venit dupa revolutia din ‘89. Intr-o zi, cand am ajuns la scola, ne-am dat seama ca ceva lipsea, ceva care ne intampinase si ne insotise din frageda copilarie, odata cu primii pasi nesiguri pe care i-am facut pe culoarele largi ale scolii, tinuti de manute de parinti si bunici. Era portretul lui, care ne fascinase inca de la inceput, privindu-ne de pe peretele din fata noastra si de pe prima pagina a tuturor manualelor.

Il indrageam neconditionat pe Iel, ca orice copii care se ataseaza sincer de singura lor jucarie sau papusa ponosita. Auzeam tot timpul vorbindu-se de Iel la coada la lapte, la coada la “adidasi”, la coada la bomboane cubaneze si in cele cateva ore cat tinea emisiunea la televizor. Era o constanta a universului nostru. Il mai auzeam pe tata in bucatarie cum il injura, in timp ce asculta la vechiul sau aparat “Gloria”, un post ciudat de radio de la care se intelegea cu greu ceva, din cauza bazaiturilor care se suprapuneau peste glasul vorbitorilor ce venea dintr-o alta lume, numita “Europa Libera”, in timp ce mama ii zicea infricosata “taci omule din gura ca te aud vecinii si o patesti”. Cu toate astea, mai mereu, oamenii mari il laudau si il cinsteau asa cum se cuvenea cu un chip omniprezent in viata noastra.

Eliminarea pozei multiubitului Nicolae Ceausescu, a insemnat o grea lovitura pentru psihicul nostru fragil. Paradoxal, chipul lui era de fapt singurul exercitiu de imaginatie creativa, introdus involuntar in monotonele manuale scolare si in acelasi timp reprezenta mijlocul nostru de evadare in timpul lectiilor plictisitoare. Cand minutele treceau greu in timpul lectiilor, mai adaugam un smoc zbarlit de par pe capul lui Nea Nicu. Cand invatatoarea ne certa sau ne urechea putin, ii ingrosam devotati mustata lui Nea Nicu. Cand primavara incepea sa ne zambeasca pe la ferestre, cu afectiune ii asortam lui Nea Nicu, floarea infipta in ureche cu negul paros de pe nas.

Dar a venit si ziua cand am cautat instinctiv poza lui acolo unde era intotdeauna, insa nu am mai gasit-o si chiar daca am rasfoit infrigurati intreg manualul, fila cu fila, din scoarta in scorta, zadarnic, chipul lui disparuse pentru vesnicie.

Atunci, o particica din sufletele noaste de copii s-a impietrit iremediabil, dar chiar si asa, zilele s-au scurs in continuare si anotimpurile ce au urmat ne-au gasit palizi si cu mintea golita, cu mainile inclestate pe creion, incercand sa schiteze stangaci pe tablia pupitrului, urechile de magar si coarnele care ar fi stat asa de bine numai pe capul lui.

“Three… Extremes” sau “Saam gaang yi”, este un film asiatic de lung metraj, din genul horror, format din trei povesti total independente. Prima parte se numeste “Dumplings” si este regizata de chinezul Fruit Chan, a doua parte se numeste “Box” si e regizata de japonezul Takashi Miike iar ultima parte, numita “Cut” este regizata de nord-coreanul Chan-wook Park.

“Box” este o poveste suprarealista despre cosmarurile unei tinere si modul in care acestea pot deveni realitate. Scenografia si imaginile sunt excelente, iar povestea, desi stranie, este destul de curata in comparatie cu excesele sadico-sangeroase cu care m-a socat Takashi Miike in Izo (2004), Bijitâ Q (2001) sau Ichi the Killer (2001).

In “Cut”, asistam cum un tanar regizor de succes si cu sotia sa, sunt tinuti ostatici pe un platou de filmare si manipulati la propriu si la figurat, de catre un individ care facuse figuratie in filmele cineastului. Ros de invidie, psihopatul se joca cu nervii si nervurile prizonierilor sai, pana cand actiunea ia o intorsatura neasteptata si delimitarea “good guy/bad guy” incepe sa se dilueze.

Mergeam pe trotuar impreuna cu Ea ca sa luam masina pe care o lasasem pe langa Parcul Icoanei. Ca de obicei, intre masinile parcate pe trotuar si gard ramasese putin spatiu, prin care sa ne strecuram si noi ca pietoni.

Ea mergea pe partea cu masinile si eu pe partea cu gardul. Exact cand treceam pe langa una dintre masinile parcate, cineva dinauntru a deschis brusc portiera, lovind-o pe partenera mea. Era o tipa care vroia sa coboare din masina tocmai atunci.

Eu am spus printre dinti un “Doamne fereste, uite-o si pe asta!”, m-am uitat cam urat la ea si am trecut mai departe, pentru ca in definitiv nu fusese o lovitura chiar atat de puternica si companioana mea nu s-ar plange din asa ceva. Dupa ce am mai facut cativa pasi, am auzit cum cineva striga in spatele nostru :

- Sa stiti ca se merge mai pe dreapta !!!

Mirati, am intors capul si am vazut-o pe tipa care cobora din masina in momentul incidentului, acum cu mainile in sold, incruntata si cu o atitudine de ansamblu foarte agresiva.

Surprins de puerilitatea si obraznicia ei, n-am ramas nici eu mai prejos si am scrasnit catre ea, isteric :

- Daca nu stiai, masina nu se parcheaza pe trotuar!!!, desi masina mea era parcata cativa metri mai incolo, tot pe trotuar si in aceasi pozitie.

Cand ma pregateam sa-i mai spun ceva, insotitoarea mea m-a intrerupt, zicandu-mi :

- Haide, las-o, ca pana la urma eu am iesit cea mai sifonata din toata chestia asta si nu am zis nimic.

Avea dreptate, ea era cea lovita iar eu eram coautorul unui accident nervos pe trotuar.

Am renuntat sa ma uit la televizor acum vreo trei ani. De fapt, tot cam de atunci am renuntat si la televizor ca obiect, pentru ca nu mai am nici bibelouri ca sa pun pe el. Singura mea legatura cu televiziunea a ramas tunnerul din calculator si plasmele din baruri pe care le mai folosesc din cand in cand, ca sa ma uit la cate o competitie sportiva. Recunosc ca nu este cea mai culta optiune, dar macar sportul dezinformeaza mai putin.

Asa si in seara asta, am permis televiziunii sa intre in casa mea, ca sa ma uit la un meci de Champions League. Dupa ce s-a terminat meciul, in loc sa opresc tunnerul, vechile reminiscente m-au indemnat sa faca o sedinta de zapping printre posturi. Din curiozitate m-am oprit pe Antena 1, unde mi-au atras atentia sprancenele pudrate ale lui Mandruta, care evolua spectaculos intr-o emisiune, imbracat cam de scandal cu un hanorac de prost gust.

Emisiunea se chema “Un show pacatos” si era moderata de un tip chel cu laptop, care ii avea ca invitati pe pomenitul Mandruta si diafanul Marius Moga. Din discutii, am aflat ca cele doua megastaruri cosmopolite se grozaveau, povestind fiecare ce-a mai patitit prin America. In fine, dupa ce m-am uitat ca vitelul la poarta noua cateva minute, fara sa inteleg totusi care e scopul discutiei, la un moment dat, moderatorul m-a scos din letargie zicand ceva de genul,  Da domne’, americanii astia se folosesc de filmele lor si de imaginile pe care le creaza ca sa ne manipuleze!

Poftim, mon cher? Atunci explica-ne te rog, mataluta ce intentii ai, in emisiunea asta in format american si cu decorurilea alea cu zgarie-nori din spate ?

Cateva crampeie de ganduri si imagini razlete care imi vin in minte cand ma gandesc la Mulholland Drive…

Simbolism, mister si supans. Muzica subliminala care ti se infiltreaza in ungherele cele mai ascunse ale creierului. Doua femei de o frumusete antitetica si senzualitatea electrizanta dintre ele. Personalitati duale. Dragoste transformata in nebunie, ura si invidie. Visul ca lume a filmului si filmul ca univers. Adica, unul din cele mai frumoase filme-metafora.

Nu o sa incerc sa analizez aici filmul, fiindca au facut-o altii. O multime de cinefili de pe intreaga planeta au disecat deja filmul in mici bucatele si l-au interpretat in felurite moduri. S-au gasit nenumarate chei de citire a povestii. Chiar David Lynch a avut grija sa incurajeze cautarile, oferind odata cu lansarea DVD-ului o serie de indicii “pretioase” cu privire la elementele chieie ale filmului. De fapt, indiciile au rolul de a ridica mai multe semne de intrebare si a multiplica cautarile, fara sa explice efectiv ceva.

Fara indoiala, discutiile cele mai aprinse s-au axat in jurul celor doua simboluri importante care coincid cu derapajul intrigii intr-o directie necunoscuta si care ar putea duce la decodarea filmului, respectiv cheia albastra si cutia care este deschisa de aceasta cheie.

In propria carte “Cum sa prinzi pestele cel mare - Meditatie, constientizare si creativitate” lansata in cursul anului 2006 si publicata la noi de Humanitas, David Lynch ne ofera in cele din urma, explicatia celor doua simboluri.

Referitor la Mulholland Drive, in capitolul denumit chiar CUTIA SI CHEIA, regizorul ne informeaza scurt ca, citez ” Nu am nici cea mai vaga idee ce sunt acestea”.

Nu-i nimic. Noi cautam in continuare…