Un nou inceput

A trecut aproape un an de cand am publicat ultimul articol pe acest blog. Dupa ce am crezut ca l-am abandonat definitiv, m-am hotarat sa incerc totusi sa scriu din nou. Cred ca am incetat sa scriu, pentru ca ajunsesem intr-un punct in care nu mai imi dadeam seama care este motivul pentru care ar trebui sa continui. M-am intrebat daca este important si pentru altcineva in afara de mine, sau chiar si pentru mine ceea ce scriu si ajungand la concluzia ca nu este, am decis sa iau o pauza. Insa, in aceasta perioada de pauza prelungita, s-a intamplat  sa primesc reactii de la unele persoane care mi-au spus in mod direct sau mi-au dat de inteles ca le-ar fi placut sa scriu in continuare pe blog. Nu stiu nici eu de ce. Insa aceste lucruri, dublate de faptul ca imi dau seama ca pana la urma  acest blog reprezinta pentru mine un exercitiu util de comunicare si autocunoastere, m-au facut sa ma hotarasc sa-i acord o a doua sansa.
Sa mentionez pe scurt ce  schimbari importante s-au intamplat in aceasta perioada in viata mea:

Mariza va canta la Festivalul PLAI 2008 Timişoara

E ciudata si reconfortanta senzatia pe care o am uneori, cand dupa ce constientizez pentru prima data ceva, treptat incep sa percep si sa primesc tot felul de informatii despre ceva-ul respectiv, care a facut tot timpul parte din universul meu, dar pe care am fost incapabil sa-l vad.

O astfel de traire am avut zilele trecute, cand aterizasem premeditat prin Cluj, asa cum amenintam intr-un post precedent. Aruncand privirea pe o revista locala, mi-a sarit in ochi anuntul de pe una din pagini, referitor la un eveniment muzical numit Festivalul PLAI 2008, ce va avea loc la Timişoara.

Va mai aduceti aminte de minunata cantareata de fado, pe care am invitat-o pe paginile blogului meu ? Probabil ca aceia dintre voi care ati fost incantati ca si mine de muzica ei, dar si cei carora v-a produs depresii, insa ati ratat vena dupa auditie, va aduceti aminte. Ei bine, din anunt am aflat ca Mariza va sustine un concert in Romania, in cadrul festivalului mai sus amintit. Pana acum cateva saptamani nici nu stiam de existenta acestei cantarete, de fapt, o descoperisem din intamplare chiar inainte sa postez melodia ei si am scris postul respectiv, influentat de muzica pe care o canta. Iar acum, dupa ce m-a vrajit iremediabil, descopar tot din intamplare, ca in curand o sa cante chiar la noi in tara.

Din pacate pentru mine, de parca distanta mare nu ar fi fost de ajuns, concertul ei este programat in data de 13 septembrie, poate singura zi din anul asta, cand imi este cu neputinta sa merg, prietenii stiu de ce.

Pentru cei interesati, mai multe informatii despre festival si biografia cantaretei se gasesc aici.

Update 10.05.2008.

Cum ziceam, odata primit impulsul, semnalele vin din diferite directii pentru receptor, lucrurile se leaga de la sine, inevitabil si fara nici un efort. Azi am aflat ca in cadrul Festivalului Filmului European ce se desfasoara zilele astea in Bucuresti, va rula filmul documentar “Fadourile”, coproductie Portugalia/Spania din 2007, regizat de Carlos Saura. Citez din programul oficial ca “Documentarul exploreaza relatia intrinseca dintre muzica si oras si prezinta evolutia fado-ului de-a lungul anilor, de la influentele africane sau braziliene, pana la noua generatie de fadisti Mariza, Camane, Caetano Veloso sau Lila Downs.”

Eterna si Fascinanta Romanie

O anecdota spunea ca arhitectul german al unui rege roman din familia Hohenzollern, s-a stabilit temporar pe meleagurile mioritice in scop de servicu. Peste cativa ani, dupa ce isi terminase treaba, a fost invitat sa se stabileasca definitiv in tara noastra.

Neamtul, nein, ca nu vrea. Este luat la intrebari de romanasii nostri jigniti in amorul propriu. Pai nu-i place tara noastra, nu-i frumoasa ? “Ba da”, spuse arhitectul. Pai nu-s oamenii ospitalieri ? “Ba da”, a aprobat arhitectul. Pana la urma, foarte nedumeriti, oamenii l-au intrebat, care este atunci motivul. ” Fiindca nu-mi place si nu inteleg de ce romanii zic toata ziua, pida ma-sii”, ar fi zis arhitectul. “Daca se insoara cineva, da-l in pida ma-sii, daca moare un altul, da-l in pida ma-sii, daca isi face un om o casa, da-l in pida ma-sii, toata ziua, pida ma-sii”.

Dupa aproape un secol, un alt german mediteaza la trasaturile poporului roman. Intr-o zi, a trebuit sa ma intalnesc cu germanul asta, care venise pe la noi in interes profesional. Dupa ce am facut cunostiinta, am inceput sa socializam. El a inceput sa-mi spuna generalitati despre cine este si ce vrea, iar eu l-am ascultat politicos. I-am spus si eu doua – trei chestii despre menirea mea pe pamant in raport cu interesele lui si de data aceasta a fost randul lui sa ma asculte politicos. Dupa schimbul reciproc de amabilitati, treptat atmosfera a devenit mai lejera, am mai scapat cate o gluma iar discutia a deviat si in alte directii.

Inevitabil, am ajuns in momentul, cand neamtul cu ochii in decolteul chelneritei, s-a simtit dator sa imi spuna ce parere si-a facut despre tara noastra. Printre altele, a observat ca traficul pe la noi este infernal. Eu l-am aprobat, ca avea dreptate. Incurajat, a inceput sa-mi explice in engleza lui stricata ca nu avem parcari destule, pasaje subterane si nu mai stiu ce altceva, ca nu am inteles. L-am aprobat si aici zambitor si in gand i-am dat in pizda ma-sii si p-aia care mi-au zgariat masina in parcare si p-asta ca mi-a adus aminte.

Pe urma, germanul imi spune ca e uimit ca sunt asa de multe masini scumpe pe strazi, in conditiile in care nivelul de trai e scazut in Romania. Diplomat, eu i-am raspuns ca Bucurestiul este destul de puternic din punct de vedere economic si multa lume traieste bine, iar destui traiesc chiar foarte bine, asa ca se explica de ce vede masini scumpe pe strada. A ascultat, a dat din cap si a inceput sa mediteze la ce i-am spus, privind in gol, cu ochii holbati la fustita scurta a chelneritei care se fataia printre mese.

Marcat de efortul de a privi incordat, si-a sters civilizat broboanele de sudoare de pe frunte, a dat peste cap paharul de apa minerala si i-a facut semn chelneritei sa vina. Dar nu s-a lasat, si mi-a spus ca inainte sa ne intalnim, a fost la Botosani si Iasi, unde, stie ca nivelul de trai al oamenilor e scazut, dar si acolo sunt o multime de masini scumpe pe strazi. Cum imi explic chestia asta, m-a intrebat el.

I-am zambit, l-am dat in pizda ma-sii in gandul meu si am schimbat vorba, ca nu aveam chef sa filosofez cu el. Ce puteam sa-i raspund ? Poate ca “pizda ma-sii” si masinile scumpe caracterizeaza Eterna si Fascinanta Romanie.

Update – About page

La presiunea tacita a view-arilor, am updatat About-ul, care zacea de ceva timp in paragina, cu cele mai importante informatii despre persoana mea.

Muzica de ploaie, pentru suflet

Pentru ca tot nu am mai avut timp sa postez prea des;

Pentru ca ma uit pe geam si vad ca afara ploua in continuare si vremea e mohorata;

Pentru ca vreau sa ascultam impreuna muzica buna, cand ploua si vremea e cenusie;

Pentru ca fado-ul este un stil de muzica mai putin cunoscut pe la noi;

Pentru ca se spune ca fado-ul ar proveni din amestecul ritmurilor sclavilor africani cu muzica tradiţionala portugheza si influenţe arabe;

Pentru ca ea spune ca fado-ul este sufletul portughezilor si al Portugaliei;

Pentru ca am descoperit melodiile si vocea ei, care m-au incantat;

Pentru ca nu stiu pe care dintre superbele sale melodii sa o aleg si sper ca o sa le ascultati si pe celelalte;

Pentru ca de obicei cantaretii de fado se imbraca in negru, la fel ca norii astia care trec pe deasupra noastra;

Pentru ca fado-ul este cateodata asa de frumos si trist, incat si celor care-l canta le vine sa planga, zambind;

Pentru ca trebuie sa ascultam melodia asta impreuna si apoi sa plecam spre cei dragi, poate prin ploaie si vremea mohorata, dar cu zambetul in suflet si pe buze;

Pentru ca dupa ploaie, negresit o sa iasa soarele;

Ascultati-o pe Mariza, cantand “Gente da minha terra”.

Lyrics translation:

É meu e vosso este fado (This Fado is both yours and mine)
destino que nos amarra (The destiny that unites us)
por mais que seja negado (No matter how much it is denied)
às cordas de uma guitarra (By the strings of a guitar)

Sempre que se ouve um gemido (Whenever one hears a lament)
duma guitarra a cantar (Of a guitar’s song)
fica-se logo perdido (One is instantly lost)
com vontade de chorar (With a longing to weep)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)
agora é que eu percebi (It is now that I have perceived)
esta tristeza que trago (This sadness which I carry)
foi de vós que a recebi (Was from you that I received)

E pareceria ternura (It would seem a kindness)
se eu me deixasse embalar (If I left myself be soothed)
era maior a amargura (The greater the anguish)
menos triste o meu cantar (The less sorrowful my song)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)

Ó genta da minha terra (Oh people of my land)
agora é que eu percebi (It is now that I have perceived)
esta tristeza que trago (This sadness which I carry)
foi de vós que a recebi (Was from you that I received)

Povestiri triste din copilarie

I.

Zilele trecute, cand cineva m-a intrebat cum e vremea afara, in timp ce ma gandeam ce sa-i raspund, mi-au venit in minte versurile invatate pe cand eram copil :

Afara-i frig si innorat

Si-n soba arde mama

De lustra tata-i spanzurat

Iar eu ma tai cu lama..etc

Dupa ce mi-am amintit aceasta poezioara de care faceam atata haz, am realizat ca de fapt ironia asta macabra reprezenta pe vremea aceea o modalitate de autoaparare, scornita de inconstientul nostru colectiv, ca remediu al nemilosului potop de imagini funebre cu care ne-a fost asediata inocenta copilariei.

Nu stiu cum mai sunt manualele de literatura romana la ora actuala, dar, pe vremea cand eram eu la scoala, erau lacrimi si durere. Din clasele primare pana la sfarsitul liceului, textele studiate la scoala, ne-au intristat perpetuu copilaria si ne-au educat pentru a trai din plin o viata tragica.

In clasa a V-a, la prima ora in care am inceput sa studiem “Puiul” de Al. Bratescu Voinesti, in timp ce profesoara ne citea emotionata povestea, dupa ce am realizat ca soarta puiului e pecetluita, toti copii din clasa am izbucnit in hohote de plans amar. Am plans mult timp, ca pentru a sterge durerea amaratului pui de prepelita parasit de mama lui asa cum ne gandeam ca ni se putea intampla si noua, fara sa banuim bietii de noi, ca asta e doar inceputul unui lung sir de traume si catastrofe pe care vom fi obligati sa le asimilam, in decursul educatiei noastre.

Dupa acest prim soc, am mai invatat si ca Toma Alimos a fost injunghiat pana i s-au imprastiat matele; ca ciobanasul mioritic a fost ucis miseleste de alti ciobani, soarta lui impartasind-o ceva mai tarziu si Nechifor Lipan, care este totusi razbunat sangeros cu un topor infipt in scafarlia raufacatorului; ca nemtii au aruncat in aer pe pod copilasul cu ochii albastri ca cerul, impreuna cu gasca lui Lila; ca vulturii au sfartecat de viu pruncul Agripinei uitat intr-o claie de fan; ca sarmana Fefeleaga sufera alaturi de calul Bator, singurul prieten si ajutor, pe care il vinde pana la urma ca sa-si inmormanteze copila; ca mama singura intr-o casuta izolata il asteapta pe fiul George, dar el nu o sa mai vina niciodata …

Ma opresc aici cu enumerarea, pana nu devin depresiv.

II.

O alta mare tristete a venit dupa revolutia din ‘89. Intr-o zi, cand am ajuns la scola, ne-am dat seama ca ceva lipsea, ceva care ne intampinase si ne insotise din frageda copilarie, odata cu primii pasi nesiguri pe care i-am facut pe culoarele largi ale scolii, tinuti de manute de parinti si bunici. Era portretul lui, care ne fascinase inca de la inceput, privindu-ne de pe peretele din fata noastra si de pe prima pagina a tuturor manualelor.

Il indrageam neconditionat pe Iel, ca orice copii care se ataseaza sincer de singura lor jucarie sau papusa ponosita. Auzeam tot timpul vorbindu-se de Iel la coada la lapte, la coada la “adidasi”, la coada la bomboane cubaneze si in cele cateva ore cat tinea emisiunea la televizor. Era o constanta a universului nostru. Il mai auzeam pe tata in bucatarie cum il injura, in timp ce asculta la vechiul sau aparat “Gloria”, un post ciudat de radio de la care se intelegea cu greu ceva, din cauza bazaiturilor care se suprapuneau peste glasul vorbitorilor ce venea dintr-o alta lume, numita “Europa Libera”, in timp ce mama ii zicea infricosata “taci omule din gura ca te aud vecinii si o patesti”. Cu toate astea, mai mereu, oamenii mari il laudau si il cinsteau asa cum se cuvenea cu un chip omniprezent in viata noastra.

Eliminarea pozei multiubitului Nicolae Ceausescu, a insemnat o grea lovitura pentru psihicul nostru fragil. Paradoxal, chipul lui era de fapt singurul exercitiu de imaginatie creativa, introdus involuntar in monotonele manuale scolare si in acelasi timp reprezenta mijlocul nostru de evadare in timpul lectiilor plictisitoare. Cand minutele treceau greu in timpul lectiilor, mai adaugam un smoc zbarlit de par pe capul lui Nea Nicu. Cand invatatoarea ne certa sau ne urechea putin, ii ingrosam devotati mustata lui Nea Nicu. Cand primavara incepea sa ne zambeasca pe la ferestre, cu afectiune ii asortam lui Nea Nicu, floarea infipta in ureche cu negul paros de pe nas.

Dar a venit si ziua cand am cautat instinctiv poza lui acolo unde era intotdeauna, insa nu am mai gasit-o si chiar daca am rasfoit infrigurati intreg manualul, fila cu fila, din scoarta in scorta, zadarnic, chipul lui disparuse pentru vesnicie.

Atunci, o particica din sufletele noaste de copii s-a impietrit iremediabil, dar chiar si asa, zilele s-au scurs in continuare si anotimpurile ce au urmat ne-au gasit palizi si cu mintea golita, cu mainile inclestate pe creion, incercand sa schiteze stangaci pe tablia pupitrului, urechile de magar si coarnele care ar fi stat asa de bine numai pe capul lui.

Three… Extremes (2004)

“Three… Extremes” sau “Saam gaang yi”, este un film asiatic de lung metraj, din genul horror, format din trei povesti total independente. Prima parte se numeste “Dumplings” si este regizata de chinezul Fruit Chan, a doua parte se numeste “Box” si e regizata de japonezul Takashi Miike iar ultima parte, numita “Cut” este regizata de nord-coreanul Chan-wook Park.

“Box” este o poveste suprarealista despre cosmarurile unei tinere si modul in care acestea pot deveni realitate. Scenografia si imaginile sunt excelente, iar povestea, desi stranie, este destul de curata in comparatie cu excesele sadico-sangeroase cu care m-a socat Takashi Miike in Izo (2004), Bijitâ Q (2001) sau Ichi the Killer (2001).

In “Cut”, asistam cum un tanar regizor de succes si cu sotia sa, sunt tinuti ostatici pe un platou de filmare si manipulati la propriu si la figurat, de catre un individ care facuse figuratie in filmele cineastului. Ros de invidie, psihopatul se joca cu nervii si nervurile prizonierilor sai, pana cand actiunea ia o intorsatura neasteptata si delimitarea “good guy/bad guy” incepe sa se dilueze.

Comentariul despre “Dumplings” l-am lasat la sfarsit, pentru ca fara doar si poate reprezinta “cireasa de pe tort” din minitrilogie. In aceasta poveste, este vorba despre o femeie, trecuta de prima tinerete si ignorata de sotul sau, care cauta secretul tineretii fara batranete. In niste mahalale dubioase, secretul intineririi ii este oferit sub forma unor galusti preparate dintr-un ingredient secret. Desi ezitam la inceput sa dezvalui care este ingredientul secret, o sa vi-l spun totusi, pentru ca subiectul e foarte delicat iar cine vrea sa vada filmul la recomandarea mea trebuie sa fie pregatit. Cei care vor sa vada filmul si sa descopere singuri despre ce este vorba, sa se opreasca aici si sa nu mai citeasca restul articolului !

Ceilalti, asigurati-va ca nu mancati si nu beti nimic in timp ce cititi cele ce urmeaza, pentru ca…. galustele sunt facute din fetusi avortati intr-o anumita perioada a sarcinii. Dincolo de aparenta scarboasa, mi s-a parut interesanta tema faustiana a acestei povesti, ilustrata printr-o dilema morala – ce suntem capabili sa facem si ce consecinte ale faptelor noastre suntem dispusi sa suportam, daca in mod neprevazut ne este oferita posibilitatea sa ne indeplinim cele mai mari dorinte. Filmul ar putea fi interpretat si ca o ironie la tendinta actuala de exacerbare a dorintei femeilor de a stopa efectele trecerii timpului prin folosirea diverselor tratamente cosmetice minune, pe fondul unei manipulari sufocante a industriei cosmetice.

Din punct de vedere cinematografic, “Dumplings” este un film convingator, foarte bine realizat ca si regie, imagine ( semnata de Christopher Doyle ), coloana sonora si scenariu, iar actorii joaca impecabil.

Relatand despre calatoria pe care o facuse in China, Tudor Chirila scria pe blogul sau, cum un localnic i-a dezvaluit ca un secret, faptul ca in anumite cercuri se mananca galuste facute din fetusi avortati, ca remediu al batranetii. Imi place sa cred, ca localnicul vazuse si el filmul si facea haz pe seama turistilor amatori de senzatii tari, spunandu-le ceea ce vroiau sa auda, adica galuste.